Viața e grea. Timpul e scurt. Drumul e lung. Cât de reale sunt realitățile noastre?
Câteva experimente despre cât de diferit poate fi adevărul obiectiv de ceea ce percepem noi ca fiind real
Un scurt anunț pentru toți abonații Vast&Curious cu care parcurg împreună călătoria de patru săptămâni și patru Întrebări care întorc lucrurile pe dos: dacă vreți să încheiem și să sărbătorim împreună la linia de final, organizez marți, 16 iunie, o întâlnire online la ora 18.00.
Detaliile ajung la voi marți dimineața, dar m-am gândit că doriți să puneți în agende 😉
🎻 O coloană sonoră pentru newsletter. Johann Johannsson, Decyphering
Felul în care percepem ceea ce numim realitate este pentru mine o continuă sursă de mirare și curiozitate. Zilele trecute, în timp ce înotam, a apărut în conștiința mea gândul că am obosit. Nu știu de unde a venit, dar știu că apa a devenit mai densă, efortul mai mare iar nevoia de a mă opri copleșitoare. Eram cu adevărat obosită, sau gândul că eram mi-a schimbat complet percepția despre efort? Apa era aceeași și bazinul la fel de lung, dar pentru mine era o altă realitate.
Mi se pare fascinant cum, deși trăim cu toții în aceeași lume, felul în care o vedem este adesea doar un adevăr foarte personal, construit din stări, cuvinte, gânduri sau emoții.
Deși ne trăim zilele cu convingerea de bun simț că toți experimentăm aceeași lume, cercetările despre percepție arată că realitatea trăită - lumea pe care o vezi, o auzi, o simți, o miroși și o guști - este unică pentru fiecare individ, spune psihologul Dennis Proffitt.
Și nu are legătură doar cu felul în care percepem lumea, ci și cu judecățile pe care le facem și deciziile pe care le luăm în funcție de aceste percepții. Lucruri care par universale nu sunt decât propria noastră realitate.
Felul în care ne simțim, cuvintele pe care le folosim și lucrurile cărora le acordăm atenție modelează o parte importantă din ceea ce numim realitate de zi cu zi: de la cât de înalt e un deal la cum trece timpul sau cât de departe e un obiectiv, totul este oarecum relativ.
Iar vestea bună este că putem modela, de fapt, realitatea trăită pe care o considerăm atât de fixă și obiectiv adevărată.
1. Cât de abrupt este dealul?
Psihologul Dennis Proffitt este unul dintre pionierii unui domeniu relativ nou al științelor, numit „percepție întrupată”, domeniu care studiază felul în care corpul nostru determină realitatea pe care creierul o consideră ca fiind adevărată. Experimentele lui demonstrează cât de departe este percepția umană de realitatea obiectivă.
Gândiți-vă la un moment în care v-ați aflat la baza unei străzi în pantă. Cât de exact ați putea estima cât era de abruptă? Cu o eroare de câteva procente, poate? Ei bine, oamenii se înșeală îngrozitor și în mod sistematic: o pantă de 5 grade este percepută ca având 20 de grade, iar una de 10 grade ca având o înclinație de 30 de grade.
Dacă aveți un rucsac în spate, panta va părea chiar mai abruptă decât fără el și același efect apare și dacă ați alergat înainte sau dacă sunteți obosiți.
Distanțele par mai mari persoanelor supraponderale și mai mici celor cu greutate normală, iar diferența de percepție între cele două grupuri poate fi de 2x pentru aceeași distanță reală.
Capacitatea noastră fizică modelează cât de accesibil ne este dealul, ceea ce decide cum îl vedem. „Nu vezi dealul cum este, ci cum este în percepția”, ta scrie Proffitt în cartea Perception: How our bodies shape our minds.
Nu îmi este foarte clar dacă gândul meu despre oboseală reflecta o stare reală de oboseală sau era doar un gând răzleț al unei minți plictisite să dea din mâini? Deși întrebarea în sine e interesantă, efectul e oarecum același.
Se pare că nu putem distinge prea bine între ce simțim cu adevărat și gândurile care sunt creația pură a minții și, astfel, ce ne spunem tinde să se simtă ca și cum ar fi real.
Acum câțiva ani, într-un experiment, oamenilor li s-a spus că ceea ce aveau de făcut e obositor, solicitant și dificil. Simplul fel în care le-a fost descrisă sarcina i-a făcut să obosească mult mai repede și să vrea să renunțe mult înaintea oamenilor cărora li s-a dat doar sarcina, fără niciun alt detaliu. Mai mult decât atât - și asta explică de ce apa a devenit pentru mine mai densă - cuvintele au puterea de a modifica forța musculară, rezistența la efort fizic și stare de oboseală, așa cum descrie acest studiu cu titlul sugestiv „Când cuvintele dor”.
Să ne spunem nouă că ce avem de făcut e greu, sau că viața e grea, în general, e ca și cum am lua un rucsac în spate. La fel, când discursul „sunt obosit” e parte integrantă din ce gândim în fiecare zi, toate dealurile par mai abrupte decât sunt de fapt.
2. Cum pot scurta această cursă?
Alergătoarea Joan Benoit Samuelson a fost, la Olimpiada din 1984, prima femeie care a câștigat un maraton. Psihologul Emily Balcetis a studiat strategia ei încercând să înțeleagă cum vederea ne afectează percepția asupra realității: Benoit Samuelson avea obiceiul de a alege o țintă vizuală apropiată - poate pantalonii roz ai alergătorului din față, sau un reper vizual aflat drept înainte - și de a-și îngusta atenția, ca un laser fixat exclusiv pe acea țintă, până depășea competitorul sau reperul ales. Apoi alegea un altul. „Câte un competitor, pe rând” obișnuia să spună.
Balcetis a testat metoda cu oameni obișnuiți și a descoperit că funcționează: când oamenii își concentrează atenția asupra unui singur obiect - linia de sosire - le apare ca fiind cu 30% mai aproape.
În plus, au considerat că exercițiul le-a cerut cu 17% mai puțin efort și s-au mișcat cu 23% mai repede față de alergătorii care nu au folosit strategia respectivă.
Poate că distanța sau drumul până la final pot fi măsurate obiectiv în metri sau kilometri, dar ele apar diferit fiecăruia dintre noi. Cu cât este atenția mai concentrată, par să spună experimentele lui Emily Balcetis, cu atât distanța pare mai scurtă și efortul pare mai scăzut.
Timpul, însă, este un fenomen obiectiv care există și funcționează la fel în toată lumea. Nu putem avea percepții diferite despre timp, nu?
Pot documenta și scrie acest newsletter datorită oamenilor care aleg să plătească un abonament. Vă mulțumesc și mă bucur să împărtășesc cu toată lumea motivele pentru care o faceți.
„Îmi sunt de folos și îmi merg la suflet articolele tale. Lucruri reale într-o lume ciudată. Esti momentul meu de dezvoltare. Împreună cu tine cresc și învăț mereu noi perspective.” Cristina, servicii bancare.
3. Ce e timpul?
Limba engleză și majoritatea limbilor vestice înțeleg timpul ca pe o axă orizontală: există înainte și după. Dar în mandarină, timpul este vertical: există sus și există jos. Cuvântul xià (jos) se folosește pentru evenimentele viitoare — „săptămâna viitoare” se spune literal „săptămâna de jos”. Cuvântul shàng (sus) se folosește pentru trecut — „săptămâna trecută” devine „săptămâna de sus”.
În română, timpul pare a fi mai degrabă orizontal, dar poate fi și vertical: există „cu ani în urmă”, dar există și „peste trei zile”, ca și cum timpul ar fi un obstacol vertical de trecut.
Există popoare, așa cum este populația Aymara din America de Sud, pentru care viitorul este în spate și trecutul se află în față, din simplul motiv că putem vedea trecutul, dar nu și viitorul. Bătrânii vorbitori de Aymara refuză pur și simplu să vorbească despre viitor, pentru că nu este nimic de spus despre el. Există cercetători care consideră că această diferență lingvistică ar fi putut contribui la disprețul conquistadorilor față de acest popor, pe care-l considerau lipsit de ambiție, neinteresat de progres sau de a merge „înainte”.
Timpul, asemenea înclinației unei pante sau asemenea distanței, nu este o chestiune absolută și universal valabilă, ci este modelat de mentalitate, cultură și stare. La rândul său, modelează felul în care percepem lumea, așa cum ilustrează un experiment celebru din 2001 al cercetătorului Lera Boroditsky.
Boroditsky a pus participanților la cercetare o întrebare deliberat ambiguă: „Întâlnirea de miercurea viitoare a fost mutată înainte cu două zile. În ce zi e acum?”
Cum ați răspunde la ea? E luni sau vineri?
Răspunsul depinde de felul în care fiecare dintre noi relaționăm cu timpul.
dacă te gândești că TU te miști prin timp (ego-moving): „înainte” înseamnă mai departe în direcția ta de mers, deci VINERI.
dacă gândești că TIMPUL se mișcă spre tine (time-moving): „înainte” înseamnă mai aproape de tine, deci LUNI.
Percepția este complet diferită în cele două situații: dacă eu mă mișc prin timp, inițiativa îmi aparține și timpul este o substanță statică, un spațiu pe care-l parcurg. Dacă timpul se mișcă spre mine, am mult mai puțin control și lucrurile se întâmplă în timp ce eu stau pe loc și ele se îndreaptă către mine.
Diferența între cele două este diferența între „mă apropii de termenul limită” și „termenul limită se apropie”.
E interesant să vă opriți din citit și să fiți câteva secunde atenți și la diferența de stare pe care o produc în corpul vostru cele două afirmații.
În general, oamenii care au sentiment mai puternic de control asupra propriei vieți, un sentiment că ei determină lucrurile și nu că li se întâmplă lucruri, răspund mai frecvent că întâlnirea a fost mutată vineri. Dar acest fel de a vedea timpul și, implicit, de a avea mai mult control asupra vieții, poate fi indus și prin simpla reamintire a momentelor în care noi am determinat ce ni se întâmplă: când ne aducem aminte de situații în care am controlat lucrurile, poziția de time-moving se schimbă în ego-moving și noi ne deplasăm în timp în loc ca timpul să vină peste noi.
Un alt efect al acestei percepții diferite asupra timpului este că oamenii cu perspectiva time-moving (în care timpul vine spre noi) tind să prefere mai mult recompensele imediate față de cele viitoare, pentru că viitorul pare că vine oricum, deci nu merită să renunți la ceva acum. În perspectiva ego-moving (eu mă deplasez prin timp), oamenii sunt mai dispuși să aștepte, pentru că simt că se apropie activ de recompensă.
Perspectiva că „eu mă îndrept spre” produce alt efect neurologic față de perspectiva „aștept să vină.” Prima presupune mișcare, auto-determinare și capacitatea de a acționa. A doua evocă o stare de așteptare, de inevitabil, de incapacitate de acțiune. La un nivel mai subtil, acest lucru se traduce în cât investim azi pentru ceva din viitor, în cât de mult credem că realitatea e ceva modelabil sau ceva inevitabil și în cât de implicați sau pasivi suntem.
Timpul, așadar, nu e nici el o noțiune universală, ci o realitate pe care o percepem diferit.
„Oamenii nu au o singură, universală, experiență despre timp. Avem aproximativ 7.000 de experiențe, câte una pentru fiecare limbă.” - Lera Boroditsky
***
Putem agrea că sunt 168 de kilometri de la București la Brașov și că panta are 25 de grade, că termenul limită este peste două săptămâni, că durează trei ani să construiești ceva anume, că taxa pe venit e 16% și chiar că viitorul e în față și nu în spate. Dar dacă asta e greu sau ușor, dacă e departe sau aproape, dacă putem sau nu putem sau dacă e bine sau rău, toate sunt o chestiune de percepție.
Și așa se face că putem întotdeauna discuta faptele reale și măsurabile din realitate, dar nu și felul în care această realitate ni se arată fiecăruia dintre noi. Avem 20 de milioane de realități care se schimbă în funcție de starea noastră, în fiecare zi.
Pentru o altă perspectivă, despre felul în care limbajul ne influențează societatea și felul în care trăim împreună, vă recomand acest text din arhiva Vast&Curious:
ALTE LUCRURI INTERESANTE
NU E SFÂRȘITUL. Am citit acest text cu o oarecare satisfacție și cu un zâmbet. Nu, nu trăim vremuri apocaliptice și lumea așa cum o cunoaștem nu e pe cale să se sfârșească. Trăim același gen de iluzie pe care fiecare generație înaintea noastră a experimentat-o: că acest timp și aceste schimbări sunt unice și decisive pentru soarta omenirii. Pentru că, prin definiție, viitorul va fi mereu învăluit în ceață și incertitudine, în timp ce incertitudinile trecutului sunt de acum rezolvate. „Existența umană este în esența ei nesigură și incertă în fiecare moment. (…) Vestea bună care se ascunde aici este că dacă nesiguranța radicală este o caracteristică a vieții atunci, prin definiție, o gestionăm cu toții deja”. Ba chiar s-ar putea să ne descurcăm deja de minune în această afacere complicată numită viață.
UN JOC ABSURD NUMIT MOȚIUNE. România e campion european absolut la dat jos guverne prin moțiuni de cenzură, scrie Mona Dîrțu. Printr-o omisiune stranie, Constituția noastră nu obligă în niciun fel partidele care dărâmă un guvern să își asume vreo responsabilitate ulterioară: pot da jos guvernul și lăsa pe alții să se descurce cu consecințele. Nu au nevoie de plan, de alternativă, de soluție rezonabilă. Așa se face că ne-am ales în ultimii ani cu moțiuni de cenzură care sună a tabloid, de genul „Au ruinat țara….” sau „opriți sărăcirea românilor”. Moțiunea, la noi, n-are legătură cu guvernarea sau binele țării, ci cu jocurile mici ale unor politicieni egocentrici. Ubi periculum: 162 de zile fără guvern.
CÂT COSTĂ…? Cât costă, într-o viață, cele 20 de minute petrecute în fiecare dimineața cu telefonul mobil? Dar abonamentele de care uităm și pe care nu le mai folosim niciodată? Dar dacă am accepta de fiecare dată prima ofertă de salariu pe care o primim? E puțin probabil că ne gândim vreodată la toate acestea și multe altele, dar, de-a lungul unei vieți, se acumulează niște numere surprinzătoare. Vă puteți juca cu zeci de întrebări de acest gen și, la final, face schimbările (mici) de viață pe care poate altfel nu le-ați face. Cât costă?
DE UNDE VIN CULORILE? Aveți o culoare preferată? Normal că aveți. Sau poate v-ați gândit recent să redecorați o cameră. N-ar fi frumos să puteți spune o poveste despre culoarea pe care ați ales-o? De exemplu, purpuriul imperial, acea culoare considerată regală, de unde a apărut. A apărut în anul 50 înainte de era noastră și sursa ei este o moluscă din Fenicia. Nimeni în afara împăraților romani și a conducătorilor bizantini nu avea voie să o poarte, fiind un lux și un simbol al puterii. Istoria culorilor.
O LUME SE ARATĂ. O conversație între Krista Tippett, după părerea mea un intervievator minunat, și scriitorul Michael Pollan despre cea mai recentă carte a celui din urmă, A World Appears. O carte și o conversație despre conștiință: ce este și ce ar putea fi. Nu e genul de discuție practică și pragmatică, dar este genul care te pune pe gânduri și îți deschide mintea. Misterul conștiinței.
Stay curious,
Andreea