Monocultura
O mică teorie despre cum rămânem fără opțiuni în fața incertitudinii incertitudinii
🎼 O coloană sonoră pentru newsletter: Steve Reich, Music for 18 Musicians
“Ori de câte ori te găsești de partea majorității, e timpul să te răzgândești. Sau să te oprești să reflectezi.” - Mark Twain.
Am discutat recent cu liderul unei organizații importante din România. A fost o conversație interesantă. Mi-a vorbit mult despre cum el și oamenii lui gândesc la fel și despre cât de mult s-a străduit să creeze această cultură convergentă și unificatoare. Încearcă acum să o păstreze, cu atât de multe schimbări care se propagă „ca un virus” în economie și societate.
M-am despărțit de el cu o întrebare vagă în minte, legată de potrivirea pe care o căutăm cu toții în locul unde lucrăm, în cercurile sociale, în preferințele noastre. M-a neliniștit mai ales combinația de cuvinte pe care a folosit-o: armonie și virus.
O combinație care, așa cum am aflat mergând pe firul întrebărilor, poate fi devastatoare. Nu pentru că cineva decide să se lase cu bună știință descoperit, ci pentru că ia decizii firești care duc, până la urmă, la o situație foarte fragilă.
Cum se redefinește o națiune
La mijlocul secolului 19 a ajuns în Europa un dăunător ciudat: un fel de mucegai de apă, înrudit cu algele brune, fatal pentru culturile de catofi. A provocat cea mai mare foamete din istorie și a redefinit viața socială și politică.continentului.
Milioane de oameni au murit sau au emigrat, dar nicăieri efectul nu a fost atât de dramatic precum în Irlanda, unde întreaga populație a țării depindea de o singură cultură agricolă, cartoful Lumper.
Lumper e un cartof ieftin și extrem de productiv. Cel mai eficient aliment pe care și-l puteau permite fermierii irlandezi, în marea lor majoritate săraci. Când această ciudățenie, care nu era nici bacterie, nici ciupercă, a ajuns în Irlanda, s-a răspândit fulgerător și a distrus jumătate din culturi în primul an. Și câte trei sferturi în fiecare din următorii.
Fermierii s-au confruntat cu ceva ce nici ei, nici știința vremii nu puteau înțelege. I-a lăsat descoperiți, confuzi, incapabili să răspundă la amenințare.
Irlanda nu a mai fost niciodată la fel. Un milion de oameni au murit. Încă un milion au emigrat. În foametea aceea își au originea lupta irlandeză pentru independență de Marea Britanie, diaspora irlandeză, identitatea culturală irlandeză, extincția limbii irlandeze și naționalismul irlandez modern.
Efectele au fost dramatice și în alte țări europene, dar mult mai puțin. Irlanda era prizoniera unei monoculturi. Iar epidemiile iubesc monoculturile.
Ce este o monocultură?
Este dominanța aproape totală a unui singur tip (specie, varietate, idee, activitate economică) într-un sistem care ar putea, în principiu, susține diversitate.
În agricultură, înseamnă cultivarea aceleiași plante, în același loc, în fiecare an.
În viața oamenilor, înseamnă cultivarea unei singure atitudini, a unei singure idei, a unei singure ideologii, a unui singur model de business.
Să ai un singur lucru în loc de mai multe are tot sensul din lume, dacă ceea ce urmărești este eficiența, pentru că poți ușor măsura, standardiza, reproduce pe scară largă. Variația e mult mai costisitoare, pentru că rezistă la încercările de a o pune într-un model și de a o optimiza.
Iar problema esențială a sistemelor eficiente este că ele se comportă splendid în vremuri stabile și predictibile, dar sunt teribil de fragile în incertitudine sau când apare o perturbare.
Problema monoculturii, însă, este că ea arată întotdeauna ca cea mai bună alegere posibilă, ca cea mai înțeleaptă alegere sau ca o stare de fapt echilibrată și productivă. Dar, dincolo de suprafață, elimină sistematic mecanismele de adaptare și evoluție.
Cum se fabrică o monocultură
Într-un câmp de cartofi, uniformitatea e ușor de constatat și de măsurat. În lumea oamenilor e mai greu — în organizații, în comunități, în viața personală — pentru că nu e vizibilă cu ochiul liber.
Psihologul și profesorul Irving Janis a studiat în anii ‘70 eșecuri majore de politică internă și externă americană și a descoperit că toate au în comun un comportament de grup care tinde să răsplătească armonia și coeziunea și să pedepsească orice formă de dezacord sau conflict. De la Golful Porcilor la declanșarea războiului din Coreea și de la Watergate la Războiul din Vietnam, deciziile catastrofale au venit din ceea ce Janis a numit „gândire de grup”.
„Cu cât grupul e mai coeziv și cu cât problemele sunt mai relevante pentru scopurile grupului, cu atât mai mare e înclinația membrilor de a respinge un nonconformist.” — Irving Janis
Gândirea de grup e o formă de monocultură în care domină o singură poveste, o singură interpretare a realității sau o singură cale de acțiune, deși oamenii au experiențe și informații diferite.
În agricultură, culturile alternative sunt eliminate din rațiuni de selecție economică: nu sunt profitabile.
În grupuri, opiniile alternative sunt eliminate printr-un proces de selecție socială, prin care oamenii se cenzurează singuri ca să se conformeze majorității.
Îmi amintesc încă experiența dureroasă a unor ședințe trecute în care, din când în când, cel care conducea discuțiile se oprea, se uita la mine și spunea „să verificăm înainte să mergem mai departe dacă Andreea are ceva de comentat”. Îmi căpătasem reputația cuiva care are mereu întrebări și perspective care dau peste cap logica discuțiilor. După câteva episoade din acestea, am renunțat. Nu mai aveam nimic de spus.
Nimeni nu mi-a interzis nimic explicit. Dar la un moment dat costul de a vorbi a devenit prea mare și am ales, pur și simplu, să tac. Varietatea se pierde uneori mult mai simplu decât am crede. Ne nevoie să decizi atunci când e de ajuns să abandonezi.
Varietatea e costisitoare. Ne costă timp, energie mentală, uneori trebuie să ne răzgândim sau să suportăm costul psihologic al nonconformismului. Monoculturile pot fi eficiente pe termen scurt și în condiții de vreme bună. Dar „conformarea are un efect negativ într-un mediu variabil”.
Dacă ați trecut vreodată printr-un proces de recrutare pentru o companie de servicii financiare sau profesionale — consultanță, bănci de investiții, avocatură — poate vi se va părea cunoscută concluzia la care a ajuns sociologul Lauren Rivera, când a studiat cum angajează aceste organizații.
Cel mai comun lucru pe care îl caută în interviuri, spune Rivera, este similaritatea: în ce măsură stilul de a se prezenta al candidatului corespunde cu ce există deja în firmă, în ce măsură experiențele sunt similare sau pasiunile corespund. Ceea ce caută este „o copie a angajaților existenți”. Liderii organizațiilor creed sincer că dacă ei au avut succes fiind cum sunt, pot fi un model valabil pentru candidatul ideal. Dar poate fi?
Istoria prăbușirii companiei Enron, la începutul anilor 2000, este un exemplu minunat al unei monoculturi, în care toată lumea trebuia să fie agresivă, lacomă și dispusă să își asume riscuri mult peste limita înțeleaptă, asemenea liderilor care o conduceau.
Nicăieri și niciodată nu există cineva care să propună cu subiect și predicat uniformitatea. Ceea ce găsim e un lung șir de alegeri care pot fi fiecare justificate rațional și economic: angajăm pe cine se potrivește, promovăm pe cine seamănă cu noi, salvăm timp căutând consens. Fiecare, luată separat, e o decizie bună.
Și dacă ceva se întâmplă?
Pe lângă faptul că este fragil, ceea ce ne învață poveste Irlandei este că un sistem uniform e și mult mai permeabil.
Epidemiile, scrie Malcolm Gladwell în Revenge of the Tipping Point, iubesc monoculturile. Gladwell spune povestea unui orășel perfect din Statele Unite, unde funcționează cea mai bună școală din stat și unde copiii sunt toți premianți și practică sport sau muzică la nivel de performanță. Obsesia pentru performanță e mantra întregii comunități de educatori, părinți și copii. Nu există colț de comunitate care să scape.
„Dacă ești skater, trebuie să fii un skater foarte performant. Dacă ești tocilar, trebuie să fii un tocilar popular din punct de vedere social.” — Malcolm Gladwell
În sistemele diverse, cu culturi diverse, cu idei și filozofii de viață diverse, dacă ceva nu merge într-un colț de lume, sistemul are variante și mecanisme alternative. Dar orășelul perfect descris de Gladwell nu a avut. Când primul adolescent a cedat sub presiune și a încercat să se sinucidă, a provocat un lanț întreg de sinucideri. În zece ani au murit 20 de copii. De douăzeci de ori mai mulți decât o rată „normală”.
Cum a fost posibil?
„Oamenii s-au mutat aici pentru că au crezut că este un loc sigur, un refugiu în fața incertitudinii. (…) Dar Poplar Grove era o monocultură, o autostradă lungă și dreaptă, fără bretea de ieșire. (…) Când s-a întâmplat iar și iar, a devenit, în cel mai devastator mod posibil, normal.” — Malcolm Gladwell
Când un virus întâlnește o monocultură, e aproape imposibil de oprit. Uneori, ca în cazul fermierilor din Irlanda, e și imposibil de înțeles din interior. Pentru că și nouă ne plac monoculturile: în orășelul perfect, școala a continuat să pună accentul pe realizări, mai presus de orice.
Alternativele nu se creează însă în momentul amenințării. Ci cu mult înainte, cultivând constant variante de rute, în loc de autostrăzi fără ieșire.
Natura înțelege diferit lucrurile
Care este diferența între o pădure în care crește aceeași specie de copac și una în care cresc 24 de specii? Barbara Promberger, cofondator al Fundației Conservation Carpathia, crede că secretul unei păduri sănătoase și productive este diversitatea. Am fost acum câțiva ani cu ea în pădure. Mi-a arătat și povestit cum s-au străduit să reîmpădurească un munte cu speciile originale, în loc să planteze întreg masivul cu molizi, așa cum se întâmplă aproape peste tot în România.
Practica lor are rădăcini solide în știință, într-un experiment din China care a comparat productivitatea și rezistența la stres pentru păduri cu monocultură, versus păduri diverse.
„La diversitate mai mare, variația inter-anuală în productivitate între specii amortizează comunitatea împotriva declinului de productivitate cauzat de stres.” — Florian Schnabel, conducătorul experimentului
Pădurile diverse sunt mai stabile în timp și produc mai mult lemn decât cele cu o singură specie, pentru că au mecanisme diverse de reacție la secetă, la dăunători, la lucruri neprevăzute. Când o specie suferă, alteia îi merge bine. Unii copaci își închid porii de pe frunze ca să conserve apa, dar cresc lent. Alții riscă și își păstrează porii deschiși, crescând mai repede, dar cu prețul de a suferi mult dacă seceta durează.
Pădurile diverse nu sunt robuste pentru că au mai multe componente, ci pentru că au în interior o varietate de strategii de a fi copac, dacă pot spune așa. Nicio strategie nu acoperă toate scenariile, dar împreună acoperă o groază de posibilități.
Natura a descoperit magia diversificării portofoliului cu mult înaintea piețelor financiare 🤓.
Dar omul a descoperit magia eficienței. În 1903 se cultivau aproape 600 de feluri de varză. Azi, mai puțin de 30. Din cele peste 400 de soiuri de roșii au rămas de cinci ori mai puține. Fiecare sat sau regiune avea cândva propriul porumb, iar azi se cultivă aproape exclusiv soiuri care vin de la doar patru mari companii.
Pierderile acestea sunt invizibile în timp ce se produc. O varză locală a fost abandonată în tăcere pentru un soi mai eficient, mai productiv, mai standardizat. Și, de fiecare dată, cineva a avut un motiv foarte bun (eu tocmai am abandonat antrenamentul la înot pentru bunul motiv că e ineficient să las un text neterminat).
Lecția pe care ne-o predă natura este că diversitatea nu este rezultatul adaptării, ci condiția ei de plecare. E o strategie anticipatorie a unui sistem care menține variație, nu pentru că știe ce urmează, ci exact pentru că nu știe și nu poate ști ce urmează.
Diversitatea e o strategie de management al incertitudinii și o investiție pentru un viitor imprevizibil. O putem privi ca pe o asigurare care, pentru că nu a fost încă activată, arată mereu ca o cheltuială inutilă. Până în ziua în care nu mai arată așa.
****
Liderul cu care am vorbit nu greșește. Uniformitatea produce viteză, încredere, o limbă comună, lucruri care contează enorm și pe care nu vrem să le pierdem. Întrebarea nu e „diversitate versus uniformitate”, pentru că nimeni nu poate trăi într-un sistem în care toate piesele sunt fundamental diferite.
Cred că întrebarea e alta: câtă asemănare ne putem permite? Și, mai ales, unde am ajuns să plătim pentru eficiență cu ultima fărâmă de diversitate pe care o mai aveam?
V-aș ruga să vă puneți, în săptămâna asta, două întrebări.
Unde în viața voastră profesională sau personală ați optimizat atât de mult încât v-a rămas o singură strategie?
Cine e omul din preajma voastră care pune întrebări incomode și pe care ați încetat, chiar fără să vă dați seama, să-l mai ascultați?
Nu e nevoie să plantăm imediat zeci de specii. Pentru început, e de ajuns să nu tăiem și ultimul copac care nu seamănă cu ceilalți.
Ce să citiți în continuare:
Un text despre originile conceptelor de eficiență și reziliență și felul în care le folosim noi și felul în care ele există în mediile naturale.
O explorare a tensiunii între eficiență și explorare și de ce avem nevoie de ambele, pentru că ne echipează cu lucruri foarte diferite. PLus ideea că orice specie care ajunge la omogenitate dispare.
Inteligența artificială aplatizează felul în care comunicăm și ceea ce spunem. Este o imensă mașină de eliminat diversitatea.
DE DRAGUL DIVERSITĂȚII
POVESTEA PE CARE NE-O SPUNEM. Un episod de podcast care mi-a plăcut foarte mult despre cum să descoperi „călătoria eroului” din propria ta viață. DEspre cum să îți înțelegi parcursul în acord cu arcul narativ al tuturor poveștilor foarte bune, care vorbesc despre chemare, provocări, prieteni și mentori și sensul adevărat al întregii călătorii. Nu ești la fel ca toți ceilalți.
ANTI-STRES. Când am încercat prima oară acest exercițiu, mi s-a făcut pielea de găină. Nu pot explica de ce anume. Dar e mai important ce simțiți voi. Dacă e ceva ce vă preocupă, un gând care nu vă dă pace, un motiv continuu de stres, încercați să îl scrieți aici și să îl priviți cu se face mic, în această meditație de 60 de secunde. Lasă grijile.
MUZICA SCRISULUI. Dacă ceea ce scrieți ar fi o piesă muzicală, ce fel de ritm ar avea? Ar fi variată și rapidă, sau ar avea lungi pasaje care solicită cititorul? Acum puteți afla. Eu am introdus un text și am realizat că tind să folosesc prea multe fraze medii sau lungi. Sper că nu v-am obosit prea tare până acum, promit că lucrez la asta :) Text ca muzică.
DE UNDE VINE MOTIVAȚIA. Există șapte idei importante care ne ajută să înțelegem mai bine motivația, spune Daniel Pink. E scurt, precis, util.
Stay curious,
Andreea
Ce inspiratie! In sedintele de grup unde oamenii tac (oh introverti) le reamintim ca mai multe idei ne dau sansa de a alege o solutie mai buna. Asa cum le reamintim ca daca tac e ca si cum n-ar avea idei.