Mintea de dincolo de creier. Mâinile noastre sunt extensii ale minții

Cum pierderea contactului fizic cu ceilalți cu lumea fizică ne facem mai puțin inteligenți și mai puțin abili în a înțelege

În 23 februarie, la ora 17.00, Aneta Bogdan este invitatul nostru la Întâlnirile Vast&Curious

O discuție de brand personal, despre ce înseamnă și cum să-l construim. Vom vorbi despre cum să ne gândim la noi înșine și la locul nostru în lume. Despre cum să ne diferențiem în zgomotul din jur și cum să ne construim o identitate unică și valoroasă.

Aneta Bogdan este cofondator al Brandient și, probabil, cel mai influent creator și strateg de brand din această parte a Europei. Lucrează cu unele dintre cele mai mari companii antreprenoriale și corporații din România și din alte părți ale lumii.

23 februarie, ora 17.00

Îmbrățișare. Sorin Iuganu. Seneca.

🎻 O coloană sonoră pentru acest text. On the nature of delight. Max Richter

Sunteți genul care salută oamenii cu o îmbrățișare scurtă? Cu o strângere de mână? Cu înclinarea politicoasă a capului și câteva cuvinte? Sau poate, asemenea unuia dintre prietenii mei, prindeți oamenii de umeri, îi pupați pe ambii obraji, vă uitați adânc în ochii lor și îi strângeți apoi într-o îmbrățișare lungă și intimă?

Sunt de fiecare dată și puțin încurcată și profund încântată de întâlnirile cu acest prieten. Gestul lui de salut nu e niciodată doar un ritual automat, ci e de fiecare dată sincer și plin de căldură. Când mă strânge în brațe, simt că exist și că totul este în regulă și că mă pot relaxa. Și, totuși, tind mereu să-i rezist.

Din motive pe care nu le pot explica foarte bine și gestul lui, și reacția mea, m-au făcut curioasă. Nu în legătură cu cel mai potrivit fel de a saluta pe cineva.

În legătură cu felul în care atingerea (sau lipsa ei) și contactul direct cu oamenii din jur și cu lumea fizică ne modelează viața și gândirea.

Suntem sisteme incredibil de complexe, proiectate să funcționeze cel mai bine într-o relație continuă cu mediul și cu ceilalți oameni, așa cum Anne Murphy Paul scrie în Mintea extinsă. Analogia cu care ne-am obișnuit, între creierul uman și computer, este profund greșită spune Murphy Paul și ne-a indus într-o eroare fundamentală: aceea că putem exista și funcționa foarte bine izolat. Mintea, însă, nu există doar în creier, ci este „răspândită” în tot corpul.

Atingerea este simțul care ne confirmă într-un fel existența și ne ajută să înțelegem granițele între noi și restul lumii, între unde ne „terminăm” noi și unde „începe” celălalt. Suntem mai inteligenți, mai încrezători și mai sănătoși la cap când suntem în contact fizic cu alți oameni și cu lumea.

Să atingi și să fii atins

Reticența mea de a fi în contact direct cu alți oameni, altfel decât ca un semn de politețe social acceptabilă, e justificată. Perioadele lungi de izolare, așa cum a fost cea din timpul pandemiei, lasă în urmă un sentiment ciudat, chiar dacă e inconștient: brusc, apropierea celorlalți pare mai puțin plăcută sau uneori chiar amenințătoare.

Retragerea din lume nu e un fenomen nou. În ultimii zece ani, a scăzut constant timpul pe care-l petrecem în diverse contexte sociale, în favoarea timpului în compania ecranelor de tot felul. Cumpărăm online, ne întâlnim online pentru teme din viața profesională, ne jucăm online, întreținem prieteniile online. Când punem cap la cap ce știm astăzi, petrecem cu cel puțin 30% mai puțin timp față în față cu alți oameni.

Dar nu suntem proiectați să fim insule, ci să facem parte din arhipelaguri.

Pielea umană e înzestrată cu celule nervoase care înțeleg atingerea ca un semnal de siguranță; fără ea, creierul „uită” să se relaxeze.

Înțelegem adesea greșit satisfacția care vine din viața virtuală, din semnalele sociale de la prietenii virtuali (like-uri, comentarii, mesaje): suntem stimulați continuu cu dopamină și privați de oxitocină, adesea cunoscută și ca „drogul îmbrățișării”. Primim plăcere, dar suntem nu și confort sau siguranță emoțională.

Nu știu dacă prietenul meu știe ce efect are asupra mea, dar e destul de clar dovedit și general acceptat că o îmbrățișare de 20 de secunde are un efect profund calmant pentru sistemul nervos.

De-a lungul evoluției umane, am învățat să interpretăm lipsa atingerii drept semn de pericol și izolare care e tradus în creier printr-o continuă producție de cortizol, un hormon care ne ține în alertă.

Devenim, la modul propriu, mai puțin inteligenți pe măsură ce interacționăm fizic mai puțin cu ceilalți: un creier cu prea mult cortizol e un creier preocupat să caute și să evalueze pericol, care nu gândește limpede, pentru că nu are suficiente resurse și destulă energie pentru concentrare, decizii, atenție. Raționăm mai puțin, învățăm mai greu și ne amintim mai puține lucruri.

Oricât de ciudat ar părea, când jucătorii dintr-o echipă sportivă au mai multe interacțiuni fizice între ei (bat palma, se îmbrățișează, se bat pe umăr etc) au performanțe sportive mult mai bune. Iar chelnerițele care ating clienții obțin, în general, bacșișuri mai bune.

Am ascultat recent o conversație între jurnalistul și autorul David Brooks și antreprenorul Scott Galloway. Brooks crede că unul dintre principalele motive pentru care tinerii sunt astăzi furioși și radicali este că sunt privați de atingere. Au pierdut spațiile în care atingerea prietenească era obișnuită și firească: maidanul, locurile de joacă, terenul de sport, comunitățile. Își petrec timpul în spații digitale lipsite de „fricțiune” și uită cum să navigheze proximitatea fizică a altcuiva fără să fie cuprinși de anxietate.

Tinerii, spune Brooks, sunt mai conectați ca niciodată dar și mai flămânzi de conectare ca niciodată.

Pentru că ne formăm prin relația directă cu alți oameni, tot prin această relație înțelegem cum să avem încredere, cum să ne simțim în siguranță, cum să fim „în conversație”.

Fără contact fizic, ceilalți nu sunt decât „conținut digital” pe care îl putem manipula și ignora.

Cum gândim atingând

O ramură relativ nouă a științei a explodat în ultimul timp. Cunoașterea întrupată (embodied knowledge) susține că experiența corpului modelează felul în care gândește creierul.

Fără experiența simțurilor, creierul nu poate înțelege concepte abstracte.

„Lucrul cu mâinile și interacțiunea cu obiecte fizice stimulează memoria și ne ajută să rezolvăm probleme abstracte” spune Gretchen Rubin în cartea Life in Five Senses. Povestește cum experiența de a tipări un set de cartonașe și de a le așeza într-un suport fizic pe biroul ei i-a adus un sentiment de control și autodeterminare și o satisfacție incomparabilă cu gestul de a salva respectiva informație într-un loc în computer.

”Investigația mea în lumea simțurilor a adâncit felul în care trăiesc experiența fiecărei zile. Lumea a devenit mai magnifică și atractivă și a părut, în același timp, mai confortabilă și la îndemână” - Gretchen Rubin

Creierul nostru învață să cartografieze realitatea, să înțeleagă densitate, spațiu și volum prin atingere fizică și contact direct. Conceptele abstracte precum „greu”, „solid” sau „fragil” n-au niciun sens în absența simțului tactil.

Există, de asemenea, experimente interesante care arată că vedem lumea în funcție de ceea ce simțim în palme: dacă ținem o cană caldă, vom vedea oamenii ca fiind prietenoși; dacă ținem un pahar cu gheață, îi vom percepe ca fiind mai reci. Temperatura fizică și temperatura socială folosesc aceleași circuite neuronale.

Felul în care mâinile noastre percep realitatea este felul în care creierele noastre procesează noțiunile abstracte.

Gesturile fizice ajută creierul să gândească, cum poate ne amintim din vremea în care am învățat să numărăm pe degete. La fel, dacă putem manipula obiecte în timp ce rezolvăm probleme de geometrie, scurtăm cu până la 30% timpul în care le rezolvăm.

Gândim cu mâinile și dăm lumii substanță cu palmele noastre, așa cum crede filozoful Hans Jonas când spune că atingerea este singurul simț care oferă creierului conceptul de substanță.

Atingerea ne învață despre limitele lucrurilor, despre cum se simte când apăsăm ceva și despre cât de tare putem strânge un obiect înainte să se spargă. Fără această cunoaștere, creierul își pierde abilitatea de a naviga situații complexe, pentru că nu poate înțelege ideea de flexibilitate sau rezistență.

Bebelușii învață cum să evalueze riscul și să își păstreze echilibrul dacă pot atinge și explora suprafețele.

Expresia „a prinde o idee” nu are niciun sens dacă nu putem activa zonele motorii din creier care înțeleg acțiunea fizică de a prinde ceva.

Există știință care demonstrează că roboții fără „corpuri”, care există doar ca software într-o cutie, nu pot înțelege noțiuni precum „greu” sau „periculos” în absența senzorilor tactili și în absența mișcării.

Lumea pare mai lipsită de greutate, mai efemeră și mai puțin reală dacă nu o atingem.

Atingerea ne oferă un sentiment de control în viață

„Cu toții vrem să aruncăm propriile zaruri”, scrie Gretchen Rubin despre ideea că oamenii prosperă când au un sentiment de control asupra lumii din jur. Amintiți-vă cum ne-am apucat mulți dintre noi să coacem pâine în izolarea în care ne-am trezit în pandemie. „Îmi dă sentimentul că pot încă FACE ceva, că am încă puterea de a lua decizii și că am încă un cuvânt de spus” îmi mărturisea o prietenă în acea perioadă.

Filosoful Matthew Crawford argumentează în The World Beyond Your Head că interacțiunea fizică cu obiecte reale, precum reparatul unei mașini, gătitul sau grădinăritul, oferă un feedback de competență pe care lumea digitală nu îl poate egala.

În lumea fizică, atunci când atingem un obiect sau atingem altă ființă, acestea răspund într-un fel sau altul, ceea ce ne confirmă că avem o anumită capacitate de a schimba sau influența realitatea: „Eu am făcut asta, eu am provocat această reacție”.

În lumea digitală, răspunsul e slab și neclar: un „like” e doar un simbol înșelător și cu multiple posibile sensuri și la fel este un emoticon sau lipsa completă a unui răspuns la un email. Nu știm ce efect avem asupra lumii și, în consecință, simțim că lucrurile mai degrabă ni se întâmplă decât că le facem noi să se întâmple.

„Competența practică ne oferă un mod de a fi în lume care are sens și răspunde la realitate. Feedbackul pe care ni-l oferă lumea materială este imediat și de necontestat.” - Matthew Crawford

Când totul este automatizat sau digitalizat, câștigăm un tip de control tranzacțional, dar pierdem ocazia de a vedea voința proprie tradusă în schimbări fizice vizibile.

Un prânz comandat online înseamnă ușurință și satisfacție, dar o masă gătită cu propriile mâini ne spune că am îmblânzit, într-un fel, materia. Câștigăm competență și un sentiment de măiestrie, dincolo de satisfacție de moment.

Suntem, într-un fel, cei care controlează propriul destin, în loc să fim conduși de un algoritm.

****

Poate că prietenul meu știe ceva ce restul dintre noi am început să uităm: că înainte să fim realizări, idei, opinii sau profiluri digitale, suntem corpuri care ating și sunt atinse.

O îmbrățișare serioasă mi-a deschis curiozitatea despre această fascinantă lume a atingerii și puterea ei în viața noastră. E un subiect teribil de vast, despre care se scriu tomuri întregi, chiar în timp ce citiți acest text.

Sper doar că în această scurtă călătorie v-am deschis interesul de a „atinge” oamenii și lumea din jur în feluri în care nu ați făcut-o până acum. Evident, păstrând limitele de decență și siguranță 😉.

Puteți începe cu aceste exerciții simple sugerate de Gretchen Rubin. Și dați-mi de știre ce fel de experiențe aveți.

---

ALTE LUCRURI INTERESANTE

CUNOAȘTE-TE PE TINE ÎNSUȚI. Unul dintre autorii mei favoriți, Daniel Pink, s-a supus unui experiment: i-a pus lui ChatGPT întrebări ca să afle adevărul despre el însuși. De genul „ce știi despre mine ce nu știu eu însumi?”, „ce minciuni îmi spun mie?”. Unele lucruri nu i-au plăcut, cu altele nu a fost de acord, altele au fost revelații. Util. Aici este un video cu Pink trecând prin cele 11 întrebări, iar aici sunt cele 11 întrebări.

CÂT DE AVUȚI SUNTEM. Un text interesant scris de Marco Badea, un jurnalist pe care îl citesc și apreciez pentru seriozitate și constanță: cât de avuți suntem noi, românii și în ce e investită această avuție? „Dacă Adam Smith scria, la 1776, despre „Avuția Națiunilor” ca fiind rezultatul muncii și al diviziunii inteligente și că banii care nu sunt folosiți pentru a produce valoare reprezintă un capital „mort”, românul anului 2026 pare să fi rescris manualul de economie în stilul său caracteristic. Mai exact, datele BNR arată că suntem mai bogați ca niciodată pe hârtie, dar mai expuși ca oricând la sărăcie personală.” De ce averea națională a românilor e o uriașă iluzie statistică.

JOBUL E SA FII UTIL, NU SĂ FII TU ÎNSUȚI. Puține mantre corporatiste s-au răspândit mai larg — și au îmbătrânit mai prost — decât îndemnul de a „aduce întregul tău sine la muncă”. Inițial formulată pentru a promova siguranța psihologică și incluziunea, expresia s-a transformat între timp într-un strigăt de mobilizare pentru transparență radicală și exprimare de sine fără filtre. Deși adesea bine intenționat, acest sfat devine nu doar greșit, ci activ periculos atunci când este aplicat celor aflați în roluri de conducere. Adu-ți cel mai bun „eu” la treabă.

CUM SĂ-ȚI LEGI ȘIRETURILE. Ce e minunat și remarcabil în această eră este că oricine poate deveni cineva, că orice pasiune, oricât de stranie sau aparent inutilă, își poate găsi o comunitate de fani. Oricine poate fi numărul 1 în ceva. Cum este acest australian care e autoritatea definitivă globală în șireturi: cum le legi, cum le înnozi, care e istoria. Foarte instructiv, am învățat câteva feluri noi și decorative de a le împleti pe pantofi.

SIGUR VREȚI SĂ SĂRBĂTORIȚI? Valentine’s Day, cunoscută și ca „Ziua Îndrăgostiților” și sărbătorită astăzi, 14 februarie, are o origine destul de stranie. „Din 13 în 15 februarie, romanii celebrau sărbătoarea de Lupercalia. Bărbații sacrificau un câine și o capră, iar pieile animalelor erau transformate în fâșii cu care aceștia alergau prin oraș și loveau ușor trecătoarele ca parte a unui ritual de fertilitate și purificare.” Dar e mult mai mult decât atât, deși e greu de spus ce e mit, ce e istorie și ce e invenție. Originile sumbre ale sărbătorii.

CE CITESC. Vigil, cel mai recent roman al scriitorului George Saunders. Este o poveste despre finalul unui magnat al petrolului care, în ultimele ore, este vizitat de spirite care încearcă să dea un sens unei vieți dominate de lăcomie și putere. E o poveste despre responsabilitate, liber arbitru, progres și prețul pe care-l plătim pentru el, limite și corporații. E despre noi și lumea din jur.

Stai curious,

Andreea