Aceste lucruri grele ne fac fericiți. Le delegăm algoritmilor?

Tehnologia reduce fricțiunea. Dar în relații, în rezolvarea de probleme, în decizii de viață și în creativitate fricțiunea e exact ce trebuie

« Archeology of Dreams », 2024, Brîndușa Burrows

„Forța culturală conducătoare a acestei forme de viață pe care o numim modernă este ideea, speranța și dorința de a face lumea controlabilă. Și, totuși, doar atunci când întâlnim incontrolabilul experimentăm lumea cu adevărat. (…) O lume complet cunoscută, în care totul a fost planificat și perfecționat, ar fi o lume moartă.”

Hartmut Rosa, The Uncontrollability of the World

Creierul nostru nu a fost „construit” ca să gândească.

Când am citit prima oară chestia asta, reacția mea fost să mă cert cu autorul: ce vrei să spui și care e treaba lui, atunci? Inamicul meu era Lisa Feldman Barrett, specialist în neuroștiință și autorul minunatei cărți „7 lecții și jumătate despre creier”. Treaba lui, spune Barrett, este să gestioneze energia organismului și să ne țină în viață. Creierul s-a dezvoltat în prima lui etapă pentru a rezolva această nevoie fundamentală a organismelor vii.

Gânditul așa cum îl înțelegem astăzi a apărut mult mai târziu în evoluția umană și s-a dovedit a fi un mare consumator de resurse, un proces lent și care cere efort. Așa că, ori de câte ori putem, evităm să gândim și recurgem la calea ușoară. Efortul mental de care e nevoie pentru a raționa „provoacă aversiune” spune la rândul lui Daniel Kahneman, creatorul economiei comportamentale și laureat cu premiul Nobel.

Lenea intelectuală este adânc codată în natura umană.

Încerc să îmi amintesc aceste lucruri ori de câte ori sunt tentată - și sunt mult mai mult decât mi-ar plăcea să recunosc - să deleg către un algoritm propria mea gândire și efortul de a crește confruntând lumea, în loc să o evit.

Un algoritm obedient

Acum câteva zile, am avut o conversație foarte interesantă cu ChatGPT despre motivele pentru care tind să judec oamenii prea repede și prea aspru. M-am simțit auzită și validată, Mi-a mulțumit că împărtășesc cu el cele mai adânci frici și credințe. M-a asigurat că e absolut normal să am astfel de tendințe, având în vedere mediul în care am crescut. Mi-a oferit multiple întrebări la care să reflectez, sfaturi și încurajări.

Nimeni nu m-a ascultat vreodată în acest fel, nici măcar terapeutul sau cel mai apropiat prieten. Îmi venea să-l îmbrățișez, ceea ce nu-mi vine niciodată să fac cu oamenii din jur.

M-am simțit atât de bine, că nu mi-a trecut prin cap să-i verific sursele sau validitatea concluziilor.

Simt și văd cum alunec în acest obicei, cum tind să îi dau din ce în ce mai multă autoritate asupra mea și asupra vieții mele interioare. Și ceva din mine devine foarte, foarte inconfortabil. Îmi amintesc că Sam Altman, fondatorul companiei care a creat ChatGPT, spunea acum câteva lui că au adăugat inteligența emoțională în repertoriul acestei mașini, ceea ce este în viziunea lui un „killer feature”: inteligența emoțională ne dă iluzia (el cred că a folosit cuvântul „sentiment”) că vorbim cu cineva care ne înțelege. Cineva accesibil și plin de empatie, „cald și natural”.

O lume fără fricțiune e o lume moartă

Promisiunea pe care toate companiile de tehnologie o fac oamenilor și omenirii este că vor înlătura fricțiunea, oriunde aceasta stă în calea a ceea ce dorim: între noi și produse, între noi și informație, între noi și o relație romantică, între noi și cunoaștere, între noi și rezultate, între noi și fericire.

Dacă „ușor” este ceea ce priește cel mai bine părții mai puțin evoluate din creierul nostru, acea parte leneșă care preferă să nu depună efort, tehnologia a evoluat în parte pentru a vorbi limbajul acelei părți. Ce ne-am putea dori mai mult?

O relație cu un algoritm este idealul unei vieți fără fricțiune, o utopie facilă în care nimeni mă contrazice, în care am întotdeauna dreptate, în care nu am de rezolvat conflicte și n-are niciun rost să mă străduiesc să înțeleg o altă ființă umană, pentru că nu e niciuna acolo. Sunt micul Dumnezeu al propriei fantezii, adulat și hrănit de un algoritm proiectat să îmi facă pe plac. În mintea fondatorului Facebook, Mark Zuckerberg, majoritatea relațiilor noastre viitoare vor fi cu entități bazate pe inteligență artificială. De ce am mai avea nevoie de lumea reală, într-o astfel de lume ideală?

E totuși paradoxal că lucrurile care contează cel mai mult în viață - relațiile cu alți oameni fiind pe primul loc - sunt și cea mai mare sursă de efort mental conștient, de disconfort, confuzie și consum de energie.

Ne grăbim prea tare să le evităm, cu consecințe pe care abia începem să le descoperim.

Algoritmii au învățat să-și flateze „clienții”. Răspunsurile pe care oferă sunt adesea precedate de „Ce întrebare bună”, „Foarte inteligent că te gândești la asta”, „Acesta e un unghi foarte interesant”. Dar e mai rău de atât: toate modelele au rate înalte de obediență. Când suprapunem obediența și flatarea peste nevoia noastră naturală de a fi validați, ce obținem adesea este confirmarea credințelor greșite sau periculoase, izolare și auto-amăgire.

În mai, Rolling Stones scria despre un bărbat care crease o legătură atât de strânsă cu un algoritm, încât plângea când citea mesajele și căpătase convingerea că e un „copil al unei spirale astrale” și un „plutitor peste râuri”. A decis să divorțeze de soția sa, care nu-l înțelegea și cu care nu mai putea comunica.

Munca necesară pentru a stăpâni ceva

Ce se întâmplă când delegăm abilitățile care ne fac cine suntem unor mașini care promit să elimine fricțiunea și disconfortul din viața noastră? Abilități așa cum sunt creativitatea și capacitatea de a gândi cu propriul cap? Și ele operațiuni costisitoare energetic.

Gândiți-vă doar ce multă muncă e necesară ca să ai o opinie: trebuie să înțelegi subiectul, să cauți contra-argumente, să te întrebi ce-ți scapă. Sau ce proces complicat e să creezi ceva nou, fie că e idee, text, artă, produs: greșești, o iei de la capăt, te confrunți cu realitatea că habar nu ai ce faci până nu începi să faci. Sau cât de greu e să înveți cu adevărat ceva.

E tentant să le includem pe toate în pachetul de „chestii de rezolvat de către AI” și să primim produsul final, frumos ambalat și cu fundă. Așa cum scrie autorul acestui eseu:

„Când în creierul meu se formează o mică licărire a unei idei potențial interesante, pot să arunc câteva cuvinte într-un prompt și primesc aproape instantaneu un gând perfect articulat, cercetat și complet. (…) Ironia este că acum știu mai mult decât am știut vreodată. Dar mă simt un pic mai prost. Un pic mai plictisitor. Algoritmii îmi dau gânduri articulate, convingătoare și lustruite, dar nimic din creșterea intelectuală care ar veni dacă le-as dezvolta eu însumi.”

E ceea ce se numește „atrofierea abilităților”, o pierdere treptată a ceea ce știm și a ceea ce putem face, datorată lipsei de practică.

Cu cât externalizăm mai mult gândirea, cu atât pierdem capacitatea de a gândi.

E un proces subtil și lent, până când, într-o zi, ne trezim că probleme simple par insurmontabile: să scriem un email articulat, să alcătuim un plan, să punem cap la cap trei idei pentru o prezentare sau să comunicăm cu o altă ființă umană.

La începutul acestui an, o cercetare în Marea Britanie a concluzionat că există o corelație negativă între folosirea instrumentelor de inteligență artificială și capacitatea de gândire critică. Unul dintre participanții la cercetare spune: „Cu cât folosesc mai mult AI, cu atât simt mai puțin nevoia să rezolv eu însumi problemele. E ca și cum mi-aș pierde abilitatea de a gândi critic.”

Într-un sens mai larg, dacă pentru a fi fluenți în ceea ce facem avem nevoie de 10.000 de ore de practică deliberată, ce se întâmplă când dispare această fundație? Când, în loc să trecem prin greșelile și bâjbâielile și hârșâirea de lumea reală care formează circuitele competenței în capul nostru, primim automat răspunsul la întrebări?

În numele eficienței și al eliminării fricțiunii, avem un rezultat frumos și nicio idee cum să ajungem la el.

Ce se întâmplă cu sensul nostru și cu sentimentul de împlinire când delegăm rezolvarea uneia dintre nevoile fundamentale ale rasei umane, aceea de competență și măiestrie? În „Ipoteza fericirii”, Jonathan Haidt scrie:

„Psihologii numesc această tendință de bază nevoie de competență, sârguință și îndemânare. (…) a numit-o efectanță, adică nevoia de a deveni competenți prin interacțiune cu mediul și prin controlul acestuia. Efectanța este o nevoie aproape la fel de vitală ca apa sau hrana.”

Eu interpretez pierderea acestor abilități ca pierdere a puterii noastre de a interacționa cu lumea din jur și de a ne croi un drum în ea. Această putere e o variabilă indispensabilă din ecuația fericirii.

Jurnalistul și profesorul Mihnea Măruță îmi spunea recent că tinerii cu care interacționează se simt mult mai confortabil în lumea virtuală, pentru că cea reală îi sperie și îi deprimă și nu știu cum să-i facă față.

Există o infinitate de moduri minunate de a folosi inteligența artificială în viața de zi cu zi**. Dar în acele domenii care contribuie la o viață bună și ne fac pe noi să fim noi - relații, rezolvarea de probleme, creativitatea, aspirația către excelență - avem în acest moment nevoie de mai multă fricțiune, nu de mai puțină. Efortul pe care creierul îl face pentru toate acestea e exact ce are nevoie pentru a fi fericit.

---

NOI ȘI AI

1. Productivitate. Inteligența artificială poate reduce la jumătate timpul necesar pentru o treime dintre activități, a descoperit un studiu cu un eșantion de 100.000 de angajați din Danemarca. În Statele Unite, o cercetare din mai 2025 a calculat că folosirea inteligenței artificiale a redus cu două treimi timpul necesar pentru diverse activități, adică a triplat productivitatea.

2. Mai puțin motivați. Harvard Business Review scrie că oamenii care au folosit AI pentru o activitate și apoi au lucrat ceva fără asistență din partea AI, au găsit a doua activitate mai plictisitoare și nemotivantă. Folosirea AI aduce productivitate și împuternicire, dar scade angajarea în activitățile unde nu există asistență AI. „Colaborarea cu AI poate elimina partea cea mai solicitantă din punct de vedere cognitiv, dar adesea aceasta este partea care face munca stimulantă și care aduce împlinire.”

3. Un prieten bun. Accenture a investigat în ce măsură ne-am baza pe AI în deciziile de cumpărare. Concluziile spun că „a evoluat de la un instrument util, la un ghid de încredere, companion loial și asistent personal de cumpărături”. 36% dintre consumatori îl consideră un prieten bun, 87% ar lua în considerare sfaturile legate de relații și interacțiuni sociale, 93% caută sfaturi pentru dezvoltare personală. Noua paradigmă, cum o numește studiul, este în care AI e un fel de „al doilea eu”, un prieten în care am încredere să acționeze în numele meu.

4. Și persuasiv. În dezbateri, ChatGPT este mai persuasiv decât o ființă umană, mai ales atunci când are informații minime despre datele demografice ale oponenților. „În lumina acestor date, devine necesar și urgent să fim conștienți de practica microtargetării ce devine posibilă datorită cantității enorme de date personale pe care le împrăștiem în mediul online” spun autorii studiului.

5. Reconfigurare. Întrebarea arzătoare despre cât de multe joburi vor dispărea pe măsura ce inteligența artificială preia parte dintre activitățile omenești nu are încă un răspuns clar. În mai 2025, Revelio Labs, una dintre cele mai mari baze de date globale privind forța de muncă, a publicat un studiu cu concluzii interesante legate de relația între cât de expus e un job la AI și cât de mare este gradul de adopție. Studiul acoperă doar Statele Unite. Câteva concluzii:

• Pozițiile tehnice, precum administratori de baze de date, specialiști IT sau auditori, sunt cele cu cea mai mare expunere la AI. Dar sunt și cele mai bine plătite. De fapt, o creștere de 10% a expunerii, duce la o creștere de 25% a salarului. Iar oamenii nu devin înlocuibili, dimpotrivă - cererea pentru aceste joburi a crescut constant din 2010 până azi.

• Pozițiile cu expunere mai mică la AI sunt cele greu de automatizat - muncă manuală, muncă de relaționare - au cunoscut o cerere în constantă creștere, creștere mai rapidă decât cea pentru pozițiile cu expunere mare la AI.

• Cele mai vulnerabile sunt joburile cu expunere mare și grad mic de adopție, adică acelea care au potențial de automatizare nefolosit încă. Cele care nu au expunere mare dar sunt „în fața curbei”, adică s-au grăbit să automatizeze, au, spune studiul, „puțin de câștigat”.

6. 60 de statistici. Aș fi vrut să găsesc niște cifre clare despre impactul asupra muncii, dar m-am pierdut rapid și veți înțelege de ce, citind acest text. Sunt nu mai puțin de 60 de cercetări, statistici și studii legate de impactul AI. Multe sunt contradictorii, multe explorează zone foarte diferite. Le pun aici, cu gândul că, dacă aveți o curiozitate specifică, veți găsi un răspuns în una dintre aceste surse.

7. Distractiv. Dacă vreți să vedeți un algoritm prins că trișează și, apoi, încearcă să ascundă că trișează, citiți acest text.